Dictatura clientilor bezmetici

Farsa geniala si monumentala a englezului care a facut sa ajunga Nr. 1 in Londra pe TripAdvisor un restaurant care nu exista, e deja celebra. Am scris si eu aici, pe site, despre ea. Dar cu adevarat semnificativa si plina de invataminte a devenit atunci cand englezul a facut un pas indraznet mai departe, si chiar a inceput sa-i primeasca intr-o magazie mizera de la periferia Londrei pe cei care il asaltau cu cererile si le-a dat sa manance conserve de 1£ bucata. Le-a facut si poze si le-a pus pe site, in caz ca ar mai fi fost cineva care nu putea crede ce a povestit el ca a facut.

Sigur, nu a fost o surpriza pentru multi, si cu atat mai putin pentru mine, care mananc numai in restaurante de zeci de ani. Stiu bine cum functioneaza mimetismul social si cum se propaga in masa o informatie falsa, chiar printre oamenii cei mai inteligenti si de buna credinta.

Am fost la toate restaurantele de succes (adica pline de clienti in permanenta) din oras, si nu doar cate o singura data la fiecare, ci de multe ori. Si am ajuns si pe toti coclaurii Bucurestiului, si chiar departe de margineile lui, prin pustie, cu recomandari facute de catre oameni inteligenti, de buna credinta si chiar prieteni apropiati ai mei.

Dar sa incep de undeva mai de departe, la cateva sute de kilometri. Antologica pentru mine a fost o vizita la cel mai faimos bucatar (ii spun eu asa, pentru simplificare, insa acolo, in zona, e mult mai mult decat atat) al unui judet mare si important. Bunul meu prieten din capitala judetului, stiind ca mananc mult si ca mai si scriu despre ce mananc, si vrand sa ma impresioneze, s-a hotarat sa ma duca in cel mai faimos loc al judetului, unde merg „si primarul, judecatorii, seful politiei” – si enumerarea a continuat cu ceea ce auzi de fiecare data cand se face lista celor care trebuie sa te impresioneze intr-un oras de provincie, chiar mare fiind el.

Convins fiind, si curios in mult mai mare masura, am zis ca hai sa mergem! Dar nu era atat de simplu pe cate imi imaginasem eu la inceput. In primul rand, prietenul meu a trebuit sa sune ca sa se asigure ca vom fi primiti, fiindca lista de asteptare e lunga si nu ia decat o mana de oameni odata, nu mai multi. Si mi-a explicat ca nu e un restaurant, de fapt, ci ca o sa mergem acasa la cineva, intr-un sat. Si acolo se duc primarul, judecatorul, politistul si doctorul nustiucare atunci cand vor sa manance ceva nemaipomenit? Da, da, acolo! Insa traznit am ramas abia atunci cand mi-a spus ca e la 60 de Km de oras…

Dar am obtinut pretioasa audienta la faimosul personaj peste doua zile, fiindca prietenul meu avea si el relatiile lui si o oarecare notorietate. Cu vreo patru sau cinci niveluri sub reputatia celor din lista premium, dar conta si aceea. Arhitectii sunt si ei cineva intr-un oras de provincie, mai ales cei buni…

Am facut aproape un ceas si jumatate pana acolo. Timp suficient ca sa aflu si biografia amfitrionului, din ce in ce mai curios si mai intrigat, desigur. Omu fusese bucatar la unul dintre cele mai mari restaurante din oras, si de cativa ani se retrasese la tara. Isi crestea el orataniile in curte si legumele in gradina, si mai facea si pe restaurantul intr-o odaie, dupa cum am spus. Fara vreo autorizatie, presupun…

Nu o mai lungesc, pentru ca multi s-au prins ce urmeaza. Am mancat niste carne, fiindca altceva cred ca nici nu avea. De porc, de rata si de iepure imi aduc aminte, dar parca ca mai fusese ceva. Nu ca ar fi fost rele sau prost facute, insa am mancat de sute si de mii de ori porc si rata de tara chiar la tara, si chiar si iepure de vreo doua sau trei ori, si pot sa bag mana in foc ca uneori au fost chiar mai bune decat ce ne-a dat susnumitul gospodar-bucatar. Si mai tin minte de la el un sos brun, prezentat ca fiind ceva foarte special. Aiurea, nu era nimic special in farfuria aceea. La desert am avut placinta cu branza, capitol la care maica-mea i-ar fi dat clasa si trezita din somn la trei dimineata.

In Bucuresti poate ca nu am facut o ora si jumatate pana la vreun restaurant recomandat de cate cineva cam in aceeasi termeni, insa aproape un ceas tot am facut de cateva ori. Am ajuns in Pantelimon la nu stiu ce restaurant in care mi s-a garantat ca o sa mananc nemaipomenit, exact ca in Turcia. De parca in Turcia e obligatoriu sa mananci nemaipomenit in orice restaurant te-ai duce. Dar m-am dus in Pantelimon, am mancat, m-am enervat, dar nu pe prietenul meu, pentru ca stiu ca el chiar era sincer cand a spus ca acolo e cel mai bun restaurant turcesc din Bucuresti.

Altul m-a trimis in Colentina, tot la un restaurant turcesc, tot cel mai bun din Bucuresti, desigur. Era o cantina. Macar a fost ieftin…

Mai aproape, in Buzesti, acum cativa ani. Ce delir a mai fost si acolo, si a tinut ceva. Nu mult, insa destul cat sa-i imbogateasca pe cei care au venit cu conceptul acela. Original si indraznet concept, nimic de zis. Nu gaseai loc, stateai si asteptai sa termine altii si sa plece, ca sa te asezi tu. George, e cel mai bun din oras! Dar cati nu mi-au spus asta… Ai fost tu acolo si si ti s-a parut ca e cel mai bun din oras? Da, am fost, mergem mereu, si cu familia, si cu cei de la servici (sic!). Am fost si eu, doua zile la rand, ca sa fiu sigur ca nu mi s-a parut prima data. Ca era total nesanatos ce aveam in farfurie fusese deja asumat, stiam ce pesmeti prajiti in ulei o sa primesc. Insa de multe ori macar erau bune la gust lucrurile nesanatoase, pe unde le-am mancat.

La Piata Dorobantilor si la Piata Floreasca sunt si scumpe, pe deasupra. Si acolo, tot „cea mai buna mancare din Bucuresti”. Cateva frunze de salata, o feliuta de vita rece sau nu stiu ce leguma japoneza pot sa fie moderne, sanatoase, chic, boeme, misto, fancy, spirituale, profunde, mistice, insa asta nu le face automat si bune la gust. „Cea mai buna mancare din oras”, adica, asa cum sunt convinsi ca mananca cei care se duc acolo si care ma indeamna si pe mine sa merg. Niste paste puse in apa clocotita cateva minute si apoi direct pe farfuria clientului, in schimbul a 40 de lei, fara nimic altceva alaturi, dar absolut nimic, o fi modern, original si cool, dar sa nu-mi mai spuna ca e si „cel mai bun din Bucuresti”, asa cum mi-au spus nenumarati, pentru ca iarasi imi aduc aminte de pret…

Alta faza, cu adevarat antologica, aceasta. Restaurant mic, urat amenajat, inghesuit. Cel mai bun restaurant italienesc din Bucuresti, fara indoiala. Veneau bucuresteni de departe ca sa manance cele mai bune aia si cele mai bune cealalta din oras. Si reveneau, reveneau, clienti fideli ani de zile. Si aduceau si pe altii, care si ei reveneau, si tot asa. Ani si ani de zile nu gasai loc acolo, nici la pranz, macar. Cand am reusit si eu sa prind un scaun, am mancat o aia si o cealalta banale. Si a doua oara la fel, si a treia oara. Si am plecat si asudat, de la inghesuiala si lipsa de aer si in dezacord cu chelneritele suprasolicitate.

Dar intr-o zi s-au mutat de acolo. Acum sunt mai aproape de mine, ii vad adesea cand imi plimb catelul. Nu mai e nimeni inauntru! De multe ori, chiar, pe la noua seara sunt toate luminile stinse si lacatul pe usa. Dar restaurantul se cheama la fel, si au grija sa-ti spuna, de cum intri, ca e acelasi restaurant pe care il stia aproape tot Bucurestiul. De ce nu mai vin aceiasi bucuresteni de departe, cum au facut-o atatia ani, nu stiu. Si nu de alta, dar locatia cea noua e la vreo 5 minute de mers cu masina fata de cea de dinainte. Si presupun ca si-au adus si bucatarul aici, si nici furnizorii nu cred ca refuza sa le mai livreze la noua adresa. Mister, deci! De ce nu si-or fi dat inca seama locuitorii noului cartier de ce noroc a dat peste ei, desi a trecut aproape un an, iarasi mister este.

Cea mai patetica, insa, este alergarea bezmetica dupa mancarea cu suflet. Mancare cu suflet pe care bucurestenii – si nu doar partea femeiasca a populatiei – o cauta cu asiduitate si in permanenta in fiecare coltisor al orasului. Cum citesc pe Internet ca cineva face undeva mancare cu suflet, hop si ei! Si ma trimit si pe mine, desigur… Ai fost acolo si stii tu ca e buna mancarea aceea cu suflet, sau doar ai auzit de ea? Vaaaai, am fost, cum sa nu, mergem in fiecare weekend, e bestiala mancarea aceea. Am vrut sa luam si prietenii, dar nu prea e loc, e mereu plin. Stii regula, unde e mult suflet e putin loc in sala…

Si am fost. M-am pierdut pe stradutele de la Udriste, cautand mancarea cu suflet, am fost pe Campineanu, pe Calderon, pe la Cherles de Gaulle… dar pe unde nu am fost! Am gasit si mancare bunicica, poate chiar si buna, o data sau de doua ori, insa pe aceea bestiala inca nu am gasit-o pana acum, desi continui sa alerg si eu dupa ea. Si ma apuca nostalgia de fiecare data. Inseamna, deci, ca am mancat atatia ani de zile mancare cu suflet la cantina, cand eram student, si nu am stiut… 🙁

Nu am nimci cu cei care gatesc cu suflet, ba dimpotriva, mi-s dragi, am scris intotdeauna cu simpatie despre ei si i-am incurajat cat am putut, mai ales ca si eu vreu sa fie in oras cat mai multe astfel de mici restaurante si bistrouri antreprenoriale, cu bucatarul care isi deschide el un mic local, impreuna cu nevasta, si care se ocupa si de clienti si dau seara cu matura, pana ajung sa puna niste bani deoparte ca sa mai angajeze pe cineva. Si i-am indemnat intotdeauna pe cititorii mei sa mearga la aceste mici sau minuscule restaurante. Dar, repet: e cool, e civic, e romantic, e boem, e cum vrei, insa asta nu face si mancarea sa fie bestiala, de la sine.

I-am intrebat si pe alti fizicieni, care sunt chiar mari somitati in domeniu, daca se poate ca sufletul sa dea un gust mai bun mancarii. Printr-un transfer energetic, prin efectul de tunel, poate prin efebtul Mossbauer, sau de la neutrinii care trec prin suflet si ajung direct in mancare. Dar nu, mi-au spus ca nu se poate – cel putin pentru stadiul la care a ajuns fizica pana la acest moment. Insa au promis ca studiaza in continuare, ca or sa ridice problema si la urmatoarea sedinta a sectiunii de fizica teoretica a Academiei Romane si ca ma anunta daca descopera ceva.

Da, e normal sa te duci si tu unde vezi ca se buluceste lumea si apoi iese spunand ca ce buna a fost mancarea. E logic, e usor de inteles, e omeneste, e in firea umana si a lucrurilor, dar sa si spui, mangaindu-te pe burta, ca a fost o mancare bestiala, cea mai buna din oras etc. etc., cand ai primit o banala portie de semipreparate de la supermarket, de fapt, tine de niste mecanisme pe care studentii de la psihologie le invata chiar din primul an.

Si asta cand atatea restaurante in care chiar se face mancare buna si muncita raman goale. Si nu oriunde, ci adesea alaturi sau fix peste drum de cele la care dau navala clientii ca sa infulece tot felul de mancaruri banale si sa scrie apoi pe Facebook ca au fost la cel mai bun restaurant din Bucuresti. Explica-i de ce se intampla asta unui bucatar care munceste de dimineata pana noaptea ca sa faca o mancare cu adevarat buna, cinstita, care citeste mereu despre cum se face si ce a mai aparut, care se duce singur ca sa gaseasca cele mai bune produse in piata, care face retete noi si care arunca de o suta de ori ce a gatit inainte sa se declare multumit de rezultat. Ce sa inteleaga el cand vede ca vecinul lui de peste drum, care face aceeasi mancare banala de ani si ani de zile, tocmai si-a terminat de achitat ratele la casa si acum si-a luat si un X5? Cand el dupa ani de zile abia daca a reusit sa patrunda tainele unei singure bucatarii, pe cand altul, care „in fiecare zi gateste cate un alt fel de mancare din bucatariile lumii”, din Laponia si pana in Patagonia, e mare vedeta si oamenii imi trimit e-mailuri peste e-mailuri si SMS-uri ca sa ma duc sa-l vad?

Nu are multe solutii la indemana ca sa-si trateze depresia bucatarul de la restaurantul gol, din pacate… 🙁 Unii abandoneaza si incep sa faca si ei hamburgeri, paste si „ce mai cere clientul”. Altii aleg o cale de mijloc si fac o jumatate de meniu „ca ei” si cealalta „ca clientu”. Insa aproape niciodata un restaurant care a pornit gol nu se mai umple la loc, chiar daca schimba el meniul, sau chiar bucatarul si mobilierul cu totul. Clientul se duce tot unde stie el ca e cea mai buna mancare din Bucuresti…

PS: si o intrebare inocenta: oare o fi la fel si in alte domenii, sau doar in restaurante?