O calatorie inapoi in timp. Cu Dacia. (I)

Orice roman care pleaca in strainatate trebuie, neaparat, sa vina inapoi cu o masina cat mai mare, cat mai puternica, dovada ca detinatorul „s-a realizat”. Cum simtul meu de ironie e mai mare decat leafa de la Westminster, atunci cand a venit vremea sa ma mandresc in fata targului cu puterea mea de cumparare, am optat pentru o … Dacie, o 1310 berlina din 1984, din prima serie, de culoarea (si de putrezimea) visinelor putrede. Eu fiind ocupat la Londra pentru cateva luni, dupa ce am batut palma cu vanzatorul, bunul meu amic Lucian, un tovaras de incredere in nenumarate peripetii, a adus-o de la Pitesti pana la Iasi, unde locuieste, si unde, in noiembrie, am sosit si eu sa vad ce cumparasem peste telefon.

Atractia era dubla. In primul rand, nostalgica: ca multi altii, am copilarit in asa ceva; mirosul, sunetul si silueta Daciei vechi imi evoca memorii puternice, precum madlena lui Proust; numai ca, de data asta sunt eu la bord, in control, capitanul navei… In al doilea rand, mi se pare modul cel mai potrivit de a descoperi tara, si mai ales locurile sale mai putin cunoscute. Mergi incet, savurand atmosfera si apreciind tot ce e unic, exact cum Delta Dunarii se vede cel mai frumos nu dintr-un speedboat, ci dintr-o barca pescareasca cu vasle. Deci, o alegere ideala pentru un road-trip prin patrie; si road-trip-urile sunt printre lucrurile mele preferate din lume…

Iasul s-a schimbat mult de cand fusesem ultima data, prin 2004: totul spre bine. Ca toate orasele mai mari din Romania, si-a capatat o aura mai occidentala, mai prospera. Recunosc, nu ma intereseaza foarte mult aspectele moderne ale Romaniei, desi inteleg nu numai ca sunt intr-o minoritate, ci si ca numai asa se dezvolta tara. Totusi, pentru mine, punctele de interes sunt cele tranzitionale: vechiul langa noul, anacronismele, locuri despre care abia iti vine sa crezi ca au supravietuit, dar si locuri in care modernul a fost interpretat intr-un mod cu totul si cu totul gresit. Si traseul, desi scurt (Iasi – Piatra Neamt si retur), a fost bogat in acest tip de experienta.

Bineinteles, am inceput cu grande dame-ul din Iasi: vechiul si frumosul hotel Traian, din Piata Unirii. Il tineam minte gri, funest, modernizat exact ca acela din filmul „Grand Budapest Hotel”; dar renovarile recente au fost bine puse la punct, cum e corect pentru un monument in care a avut o mana si Gustave Eiffel.

Restaurantul hotelului traian era gol, ceea ce nu e surprinzator: clientela care ar veni sa manance aici e minuscula. In Iasi, banii sunt la cei tineri, mai ales IT-isti si corporatisti, care nici nu s-ar gandi la restaurantul Traian ca o optiune. E pacat. Interiorul e elegant, bogat ornamentat, cu mese enorme decorate clasic: echivalentul moldovenesc al Casei Capsa. Serviciul ceremonios, foarte comme il faut: din nou, turistii occidentali (de o anumita clasa) l-ar aprecia foarte mult, dar o asemenea clientela e rara. Meniul (foarte lung) e international cu influente romanesti, axat pe preparatele de lux: oricine tine regim, sa se fereasca. Preturile sunt cu mult sub echivalentul din Bucuresti. Am comandat o ciorba radauteana cu piept de rata in sos de smochine, amandoua destul de bune, cu vinul casei, testul acid pentru un restaurant care se respecta. Si Traianul… se respecta! Ii doresc numai bine, insa mi-e tare teama ca stilul e prea de moda veche, prea aristocratic, pentru Iasul anului 2017…

Urmatoarea zi, dupa cateva ore de surubarit la Dacie in fata blocului (inca o experienta nostalgica), am plecat la drum, Lucian pe scaunul pasagerului, punand lumea la cale impreuna. Batrana Dacie a mers struna pana… nu a mai mers struna, si la cativa kilometri dupa Pascani am facut prima pana. Masina bause toata apa, si vasul de expansiune (pentru cei care nu tin minte, e un borcan din sticla, care, in extremis, s-ar putea demonta si folosi pentru muraturi) era gol-gol. Norocul nostru era ca se intamplase chiar langa cabana Codrii Pascanilor, unde am oprit, si unde, intrand prin usa, imediat ne-am gasit undeva prin 1982.

Poate e greu de crezut asa ceva, dar vechile cooperative de consum inca exista, si cabana Codrii Pascanilor intra in aceasta categorie. Cladirea e din anii 60, intr-un stil arhitectonic inconfundabil, cu o estetica space-age care, in anumite cercuri vestice, e apogeul chic-ului. Se poate dormi, cu 80 de lei pe noapte, si are si un restaurant cu o terasa. Banuiesc ca traiesc mai mult din nunti. Nu cred ca mult s-a schimbat acolo de decenii: poate un mobilier nou aici, un termopan acolo… Meniul, de cantina, a fost profund neatins de secolul al XXI-lea. Ar fi fost o experienta amuzanta, dar nu am stat sa mancam. Pentru un student de istorie sociala, totusi, merita vizitat, sau aici sau la un loc similar, pentru o expozitie live despre cum era agrementul in trecut. E istorie vie!

Radiatorul alimentat (cu apa Dorna) si cureaua schimbata, am continuat calatoria, ajungand la Piatra, orasul meu natal, fara alte peripetii majore. Atmosfera la Piatra e mai linistita si provinciala. Nu e chiar anonimul oras lui Macedonski, care „te fura-ncet / Cu ale lui tacute strade”, dar se simte clar ca esti intr-un loc cu mai putin de 100,000 de suflete. Adica, aproape de o suta de ori mai mic ca Londra… Si aici, mult s-a schimbat spre bine, cu centrul istoric pus foarte frumos in valoare, blocuri revopsite, trotuare betonate: un oras cumsecade, civilizat. Ne-am hotarat sa nu mergem de data asta la Noir, pe departe cel mai bun restaurant din oras, un loc care ar face fata foarte usor intr-o capitala occidentala, pentru ca eram tare curios sa vad cum mai merg treburile la Villa Italia, unde, pe vremuri, mergeam aproape in fiecare seara; un restaurant care, intr-o frumoasa zi de vara, a trimis cateva farfurii de prosciutto melone la aeroportul din Bacau, unde abia sosisem impreuna cu familia, lucru care m-a impresionat din cale-afara…

Villa Italia e bine mersi. Website nu are, in centru nu e, nici nu e vreo reclama care ar spune trecatorului ca pe strada Burebista ar fi un restaurant. Nu conteaza foarte mult, pentru ca am impresia ca are clienti obisnuiti de-ai casei, apropriati ai patronului italian, veniti sa se simta bine. Mancarea e clasica, bine facuta, nimic de la supermarket, e „comfort food” care nu isi propune ceva mai mult; meniul, suta-la-suta italian (osso buco, filet de vitel in sos gorgonzola, saltimbocca etc.), e neschimbat de ani de zile; personajul, o doamna care e acolo de la bun inceput, adorabil; vinul un amestec de vinuri bune din Romania si normale din Italia. Distinctia Villei Italia fata de un simplu restaurant de cartier vine din interesul bucatarului in ingrediente de foarte buna calitate, aduse zilnic de la piata. Cu 200 de lei mananca doi, cu vin, zdravan. Poate e greu sa fiu obiectiv despre Villa Italia, insa in parerea mea toata lumea are nevoie de o Villa Italia in viata lor.

Piatra are doua panorame superbe. Prima e de la Cercul Gospodinelor de pe muntele Cozla, un loc cu istorie devenit, din pacate, un restaurant-strigoi; a doua e de pe barul de la etajul 12 al hotelului Ceahlau. Pe vremuri, era un local rau famat, atractia principala fiind fete care dansau pe mese si, mai spre seara, faceau si mai mult… Acum doi-trei ani a fost modernizat; fetele au disparut (sorry, Lucian) si acum e un bar modern, chiar ultra-modern. Se vede ca a venit un designer talentat acolo, piesa de rezistenta fiind un vechi telescop plasat in enorma terasa care, uimitor, a ramas deschisa: termopanele nu au invins, din fericire. Merita mers, mai ales noaptea. Din pacate, interactia umana a mai lasat de dorit; poate nu i-a placut de noi ca am comandat cea mai ieftina sampanie, poate daca veneam cu Porsche era altfel… (va urma)