S-a redeschis Mozzafiato în Piața Floreasca, după o foarte lungă perioadă de extindere și reamenajare completă, sporind și mai mult densitatea de restaurante bune pe metrul pătrat în zonă. Într-adevăr, acolo e cea mai mare concentrare de mâncare bună din București, mai mult de un sfert dintre primele 200 cele mai bune restaurante din oraș fiind pe o rază de 1 Km în jurul acestei piețe, deci la distanță de ajuns pe jos la oricare dintre ele.
Au construit o terasă închisă foarte lungă, ceea ce a dublat, sau chiar triplat suprafața totală a lui Mozzafiato. Au dat barul mai în față ca să extindă bucătăria, din câte mi-am dat seama – un semn încurajator. Amenajarea în stil luxuriant, colonial, e pe gustul meu. Nu am nimic cu stilurile minimaliste, nordic, industrial sau cele ca ele, însă le prefer pe cele clasice. Scaunele și canapelele extrem de comode – un mare, mare plus pentru cei ca mine. Și m-am așezat la mesele cu fețe de masă albe, impecabile, desigur… 😊
Meniul destul de lung și cam conservator, clasic, de mainstream. Se pare că așa vor să-si poziționeze restaurantul – la fel ca înainte, de altfel. O să vedem în câteva luni dacă a fost ideea cea mai bună sau nu. Noul lor chef, Alin Barabancea (cel din poză) a lucrat înainte la Fior di Latte, care are de ani buni mare succes cu o astfel de poziționare conservatoare, cu un meniu destul de „cuminte”, clasic, dar cu produse și ingrediente de cea mai bună calitate, la care bucătarii lucrează foarte mult în bucătărie. Cam cum e și la Sardin, de pildă, despre care am scris de multe ori.
Am luat Vitello tonnato, Parmigiana di melanzane al forno și o pizza – aceasta la recomandarea chelnerului. Pizza excelentă, pe gustul meu, cu blatul moale și pufos. Vitello tonnato mi-a plăcut la fel de mult, de asemenea, dar lui Florin mai puțin, fiindcă avea un gust pregnant de icre, foarte diferit de rețeta clasică. La parmigiana di melanzane a fost invers, lui i s-a părut excelentă, mie mai puțin. La focaccia și cafea am fost pe aceeași lungime de undă – foarte mulțumiți, adică. Ne-a surprins puțin că nu au amuse-bouche.
Fac o paranteză legată de gusturi și de aprecierea mâncărurilor (și a restaurantelor, pe cale de consecință): în cazul mâncărurilor clasice, cunoscute, de mainstream, unii (și Florin e printre ei) le evaluează/ apreciază în funcție de apropierea de rețeta originară, din bucătăria/ țara din care provin. Alții (unde sunt eu) le apreciază exclusiv după gustul propriu, chiar dacă sunt foarte diferite de „profilul” lor tradițional.
Au mulți chelneri la Mozzafiato – toți băieți. Unii supărați și cam neatenți, dar noi am avut noroc de unul foarte agreabil și săritor. Și care mai și zâmbea neforțat, pe deasupra… Prețurile sunt mari, dar în limitele uzuale pentru calitatea produselor, ambianță, zonă și vecini. O masă completă în doi, cu o sticlă de vin, poate sări repede de 500 de lei.
Un lucru pe care vreau neapărat să-l încerc la ei este micul dejun – o raritate în București, și chiar și în această zonă plină cu restaurante bune. Revin în curând cu detalii și cu poze despre ce voi găsi… (George Butunoiu – ianuarie 2023)
