Matheos

Ați văzut, când scriu despre restaurante, adesea pun poze cu chelnerii – uneori chiar mai multe cu același sau cu aceiași chelneri. Asta înseamnă că mi-au plăcut, mi-a plăcut prezența lor, să stau de vorbă cu ei. Se poate deduce, așadar, că dacă nu pun, nu mi-a făcut vreo plăcere să-i văd în preajmă, sau chiar că m-au deranjat cu ceva – dar asta cu deranjatul destul de rar, totuși.

Știți foarte bine și fără să citiți multă teorie că sunt oameni plăcuți tuturor celor din jur, în orice moment și în orice context, alții care te indispun mereu, oricând și oriunde, alții ciclotimici, când așa, când așa, iar pe mulți dintre ceilalți îi uiți cu totul la câteva minute după ce ies din câmpul vizual.

Primii sunt născuți cu, au reflexul de „client service”, și sunt angajații ideali pentru aceste tipuri de joburi, în hospitality, frontdesk și oriunde au un contact direct cu clientul. Toți cei din HoReCa din SUA au instinctul să-i angajeze aproape exclusiv pe aceștia, indiferent dacă au sau nu vreo experiență anterioară în domeniu, cei din Canada un pic mai puțin, în Europa Occidentală și mai puțin, iar în România deloc! Aici, la noi, te întreabă doar dacă ai mai lucrat prin restaurante, fără să-și pună problema acestui „reflex”, acestui profil. Nu e de mirare, deci, că adesea ies lucrurile prost.

Pe chelnerii care nu au acest reflex de „client service” poți să-i trimiți trei ani și jumătate la Lausanne să învețe, pot să așeze tacâmurile la milimetru, pot să te servească și cu ochii închiși, fără să verse o picătură, pot să fie oricât de politicoși și de serviabili, că tot nu te vei simți în largul tău când sunt ei prin preajmă și nu-ți vine să intri în vorbă mai mult decât la a le spune, expeditiv, ce să-ți aducă și ce să mai facă.

Iată câteva poze cu mâncarea de la restaurantul Matheos. Chelnerilor nu le-am făcut poze. O să revin cu alte poze și câteva cuvinte despre mâncare, ambianță, prețuri…

***

Chelnerul care te minte de trei ori fără să clipească. Revin cu niște poze de la Matheos și cu câteva cuvinte despre mâncare, după ce am scris despre chelneri acum câteva zile. Sunt într-o casă veche de pe Marcel Iancu, foarte aproape de Calea Moșilor. Foarte veche, posibil construită chiar cu puțin înainte de 1900, pentru că atunci se făceau aproape toate casele fără etaj. Un stil neoclasic popular, cu ornamente Beaux Arts, și chiar cu acolada Neoromânească a lui Ion Mincu deasupra intrării.

Primul restaurant care s-a deschis acolo a fost unul austriac, cu mâncarea lor germană tradițională, la care am fost chiar la deschidere. Apoi altul, eVarză, despre care am scris, de asemenea. După ele au mai fost și alte restaurante, se pare, (pen)ultimul fiind Kostas.

Istoria, relatată de mai mulți cititori, e cam așa. Kostas a fost un restaurant grecesc destul de cunoscut, deschis prima dată într-un garaj de pe lângă Foișorul de Foc. Au avut succes, bine poziționat în oraș, veneau și clienți mai de depărtișor. Și se pare că garajul devenise neîncăpător pentru un asemenea succes, așa că s-au mutat în această frumoasă casă.

Am înțeles că sunt doi frați, au început împreună businessul. Cred că s-au cam certat, și au decis să se despartă. Chef Kostas – așa se semnează – de la care se trage numele restaurantului, s-a mutat cu nume cu tot în Sfântul Ștefan, fratele lui rămânând aici. Dar cu un nou nume, Matheos – tot restaurant grecesc. Pe casă încă nu au pus noul nume, e tot Kostas, însă pe gard scrie despre schimbarea de nume, începând cu 1 iunie 2025.

Aici, la Matheos, au o terasă și două saloane de mărime mijlocie, amenajate ultra-minimalist, în stil tavernă, cum se vede în poze. Pe căldură, aerul condiționat cu greu face față. Se pare, de asemenea, că meniurile de la Kostas și de la noul Matheos sunt identice – nicio surpriză, desigur, de vreme ce e un restaurant dedublat.

Mâncarea destul de bună și porțiile proletare neobișnuit de mari pentru un bucureștean care nu iese prea des din zona de nord. Doar sardinele au fost fără gust, au rămas în farfurie. Creveții cu unt au fost buni, dar curățați și mâncați cu nervi. L-am întrebat de 3 (trei!) ori pe chelner dacă sunt curățați. Că altfel nu i-aș fi luat. Mi-a răspuns că da, fără să clipească. După care, desigur, mi i-a adus cu cap și cu coadă, așa cum e obiceiul pe la București.

I-am amintit chelnerului că l-am întrebat de 3 (trei!) ori înainte dacă sunt curățați, și că el a răspuns că da. Aaa, credeam că vă referiți la carapacea din mijloc și la vena neagră. După care îmi întoarce spatele și pleacă.

Nu aveam niciun chef de curățat cruste de creveți când sunt în sos, supă sau altă mâncare, dar au fost destul de mari, sosul bun, după cum am spus. Prețurile rezonabile, chiar mici dacă le măsurăm cu cele din nord și punem la socoteală și mărimea porțiilor.

Una peste alta, e un restaurant de pus pe listă dacă vrei să mănânci mult și fără să faci un împrumut la bancă pentru asta. Însă eu nu voi mai ajunge pe acolo până nu le vor ieși chelnerii la pensie și vor aduce alții… (George Butunoiu – august 2025)