Shuyu (Floreasca)

Chinezii știu ceva ce eu nu știu sau nu înțeleg…

Am fost a treia oară la Shuyu, la scurt timp după ce au deschis acest restaurant în Floreasca, și încă nu am reușit să pătrund logica chinezilor. Exact la fel cum nu am pătruns, încă, logica turcilor de la Imza. Shuyu e imens – și de aici pleacă toate raționamentele. Amenajat foarte bine – deci investiție mare – mult peste medie, premium în categoria lor și foarte aproape de premium dacă îl măsurăm cu toate celelalte restaurante poziționate cel mai sus posibil. Serviciul e bun, cu mulți chelneri; și ar fi și mai bun dacă ar păstra doar pe cei chinezi pe sală – mai ales pe chinezoaice.

Mâncarea e bună și frumos prezentată – mulți șoptind că ar fi printre cele mai bune bucătării chinezești din oraș, dacă nu chiar cea mai bună în acest moment. Dar e scumpă. Măsurată cu alte restaurante de-ale lor, și chiar și cu alte restaurante nechinezești. Or, cum cred ei că vor umple un restaurant atât de mare, în aceste condiții? Măcar cât să ajungă la break-even… Eu sunt foarte nedumerit cu asta. Mai știți un restaurant atât de mare care să se (auto)poziționeze premium (pe mâncare, și cu prețuri mari – nu club sau restaurant turistic, care pot fi oricât de mari) și să fie și rentabil? Eu nu știu.

Imza au pornit cu aceeași strategie – cam cu un an înaintea lui Shuyu și la câțiva metri de acesta. Și, după îmi pare când mă uit prin ferestrele lor când trec pe Calea Floreasca, cred că turcul încă aduce bani la sfârșitul fiecărei luni. Și tare mi-e că la fel va face și chinezul, multă vreme de acum înainte.

Dar Gabbiano, cei care au fost înaintea lor acolo? Cei care dăduseră mănuși albe chelnerilor, ca să servească la masă… Am scris despre ei exact ce scriu acum despre Shuyu și Imza, încă din prima lor zi de la deschidere. Și de mai multe ori după aceea. Oare ce or fi învățat turcul și chinezul din experiența românului din Giulești?

Revenind la Shuyu, mai sunt și alte lucruri care îmi par pe dos făcute la ei. Am scris despre marea lor terasă acoperită aiurea cu o folie urâtă de plastic, ce anulează aproape cu totul natura însăși a unei terase. Noroc pentru ei că vine frigul, și toate celelalte terase din oraș vor arăta la fel până în martie.

Dar odată cu frigul, sare în ochi o altă meteahnă, pe care și chinezii și-au însușit-o cu brio: nu au cuier sau garderobă! La un restaurant atât de mare, cu atâtea cotloane și locuri nefolosite, ei nu s-au gândit, sau nu au vrut să pună unul! Mi-au spus să-mi pun paltonul pe spătarul scaunului. Când le-am spus că refuz să fac asta, mi l-au luat și l-au pus la altă masă. Știau ei, probabil, că nicio șansă să se ocupe prea curând… (George Butunoiu – octombrie 2025)