Din câte am putut observa și deduce, Chef Dani Prodan are libertate de mișcare mai mare decât majoritatea colegilor lui de breaslă, își permite să încerce mai multe mâncăruri, să schimbe meniul mai des, și, mai ales, să testeze mai mulți furnizori de produse și ingrediente, cei mai mulți din Italia, pește din Grecia, legume și multe altele din România și de pe unde mai găsește el în căutările sale zilnice. Se și vede în farfurie cu ochiul, și se simte cu limba și cu nasul că sunt produse proaspete și de calitate acolo.
Am avut o cină lungă la Sardin. Ne-a dat la început Carpaccio de roșii. Neașteptat de bune. Ne-a spus că sunt din Piața Obor, și se vede treaba că a cumpărat multe, de vreme ce a reușit să ia din fiecare doar câte o feliuță sau două, ca să se potrivească toate cu exact aceeași dimensiune pe farfurie. A adăugat măsline uscate din Sicilia, pesto de busuioc, brânză Pecorino, muguri de pin și reducție de oțet balsamic. Noi am băgat mâna în foc că a presărat și zahăr pe deasupra, dar Dani a jurat că nu, că e doar de la oțetul de Modena. Salata de cartofi cu caracatiță, cu dressing lemonette și pesto de busuioc foarte bună, de asemenea, cu cartofii foarte bine făcuți și moi și roșiile uscate excelente. Doar salata aceea nu aș fi pus-o pe aceeași farfurie. Văd că aproape toți fac așa în București, chiar și în restaurantele mari, și nu prea înțeleg de ce, pentru că le strică tot aranjamentul farfuriei…
Apoi a continuat cu midii din Marea Neagră, proaspete și bune, dar sosul a fost parcă și mai bun, mai ales mâncat cu pâinea moale și uleioasă de casă, făcută și tăiată într-un mod neobișnuit, probabil special pentru a lua cât mai mult sos cu ea. Urmate de Black cod cu cremă de cartofi aromatizată cu ghimbir și lime și cu șofran din Sardinia, bune și acestea.
Costolete di agnello, adică niște cotletele de berbecuț din România au venit foarte interesant prezentate, îmbrăcate în crustă de ierburi aromate proaspete și fistic. Foarte bine făcute și bune la gust. Dacă nu ar fi fost cam ațoasă carnea, aș fi putut scrie că erau perfecte, mai ales că și garnitura din cartofi, spanac, roșii și usturoi verde a fost foarte bună.
Am lăsat pastele la urmă, deși nu în această ordine au ajuns pe masă, pentru că au fost cele mai bune mâncăruri din toată cina, pe de o parte, și pentru că am ceva mai multe de spus despre ele, pe de alta. Mie îmi plac mult gustul și mirosul de grâu dur, și de aceea prefer pastele cu cât mai puțin sos, ca să simt bine gustul grâului. Însă în București foarte rar am parte de așa ceva, fiindcă clienții restaurantelor evaluează pastele după tipul și, mai ales, cantitatea sosurilor, de regulă, așa că cei mai mulți bucătari și patroni se adaptează acestor așteptări.
Nu m-a mirat, așadar, pastele pe care Dani Prodan le prepară la Sardin să fie făcute în acest fel, cu mult sos. Uitați-vă la poze! Primele, Pasta con la nduja, aveau jumătate paste (paccheri Gerardo di Nola de foarte bună calitate) și jumătate sos cu cârnatul „N duja” adus de ei direct din Italia, din Calabria, acolo unde îi este originea, și cu pastă de ardei roșu. Eu am dat sosul la o parte, mai ales că era puțin mai condimentat decât mănânc eu și am mâncat doar pastele, foarte bune așa, mai golașe, însă pentru Ludmila aceste paccheri iuți și cu mult sos de cârnat au fost o adevărată delicatesă.
A doua porție, însă, eu nu aș fi încadrat-o la „paste”, ci mai degrabă la felurile de pește și fructe de mare cu ceva adaus de paste. Dacă v-ar arăta cineva poza cu această farfurie, la ce v-ați gândi prima dată? Vedeți acolo multe fructe de mare, care arată foarte bine, și printre ele câteva paste Calamarata – și ele de la Gerardo di Niola, adică de foarte bună calitate, din grâu dur, desigur. Fructele de mare și sosul au fost foarte bune, proaspete, gătite exact cât și cum trebuie. Pastele inelare la fel. Cu alte cuvinte, și dacă ar pastele și fructele de mare ar fi fost feluri separate, dar și împreună au fost excelente cu sosul nimerit exact cum trebuie de Dani Prodan, și cel mai bun din tot ce am mâncat la Sardin în această frumoasă seară de mai.
Deserturile, acum: după cum am intuit, și după cum mi-a și confirmat explicit Dani Prodan, de altfel, i s-a dat mână liberă să facă toate deserturile în bucătărie și să cumpere produse de unde vrea el. Așa că nu a mai stat pe gânduri și a comandat ciocolată neagră din Belgia, vanilie din Madagascar și altele pe care mulți alți chefs le văd doar în poze. Mi-a spus foarte mândru că are o mașină Carpigiani de făcut înghețată. Eu am făcut ochii mari, a mirare, și l-am felicitat, deși nu știam ce e aceea. Dar, după cum vorbea, nu putea să fie decât o mașinărie foarte bună (și scumpă, fără îndoială), și nu am vrut să-i stric plăcerea și mândria cu ignoranța mea…
Așadar, am mâncat înghețată făcută cu invenția domnului Carpigiani, desigur – foarte bună, într-adevăr, și cu vanilia chiar vanilie. Apoi Tortino de ciocolata, tot cu înghețată de vanilie, desigur, sufleul de ciocolată neagră belgiană fierbinte în interior, Panna cotta cu sos de căpșuni proaspete, și Mousse al cioccolato con crema inglese & zafferano…
