Restocracy

Am revenit la La Terrazza, de data aceasta mancarea mi s-a parut ceva mai buna decat la vizitele anterioare. Tocanita de legume (caponata, cum ii spun ei) surprinzator de buna, linguini cu sos pesto si fructe de mare la fel, un peste spada cu sos simplu de rosii destul de bun, maslinele iuti de la amuse-bouche, focaccia, cafeaua si sorbetto la fel. Si au fost foarte rapizi.

In rest, nimic special de spus despre amenajare, interiorul a ramas la fel. Poate doar despre terasa nematurata si cu lucruri lasate in dezordine dupa venirea frigului. Le-ar fi luat un ceas sa faca asta, prin octombrie, de pilda, si i-ar fi scutit pe clienti vreme de multe luni de o priveliste dezagreabila.

La Terrazza ramane, totusi, unul dintre putinele restaurante bune ale Cotroceniului, dupa cum am spus… (GB – ianuarie 2019)

Unul dintre putinele restaurante bune ale marelui Cotroceni

Daca imi aduc bine aminte, primul restaurant la parterul cladirii aceleia urate din Cotroceni, in marea intersectie de la Carol Davila cu Eroilor a fost Il Tempio del Gusto, in 2014. Nu a rezistat mult, si a fost inlocuit cu La Terrazza, Pizzeria Bar Ristorante, pe numele lui intreg, tot un restaurant italian, adica.

Acolo, in Cotroceni, langa un mic restaurant care a fost celebru multa vreme, chiar si cand era comunism in oras, Bradet, dar de care putini isi mai aduc acum aminte, s-a construit un bloc nou, urat, un neg pe fata elegantului cartier bucurestean. Nu stiu cine le-o fi dat autorizatie sa construiasca asa ceva, si tocmai acolo, in vazul tuturor, insa gata, l-au facut si nu-l mai darama nimeni.

Cotroceniul e unul dintre lucrurile frumoase ale orasului, e Bucurestiul vechi si instarit, urban si educat, curat si disciplinat, chiar si in dreapra bulevardului Eroilor, cum te uiti din vale catre Academia Militara.

La Terrazza are parterul acelui bloc urat, si terasa din fata lui, chiar spre marea intersectie. E mijlociu spre mic, doua saloane comunicante, despartite virtual de un impresionant acvariu. E destul de bine amenajat, urban, luminos, culori optimiste, banchete si scaune comode, ferestre mari, ca sa vezi Cotroceniul.

Meniul e lung, bucatarie italiana traditionala, felurile cunoscute, putine noutati. Am luat o gustare „street food”, destul de buna, dovlecei cu usturoi, din care am primit doar apa de la usturoi, paste cu somon si sparanghel, bune si acestea, dar cu prea mult sos, ca de obicei, si cu sparanghelul fiert mai mult decat ar fi fost cazul, si un ton cu susan cam fara gust, a ramas jumatate in farfurie. Painea foarte buna.

Serviciul a fost bun la La Terrazza, dupa ce am reusit sa ne obisnuim cu harjoana celor trei vlajgani barbosi care se harjoneau intre ei si vorbeau de-ale lor la telefon de parca nu ar fi fost nimeni in restaurant. Dar aveau si ei dreptate, la urma urmei, cand am ajuns eram singurul client, si un singur client nu se pune cand ai chef de harjoana. Abia dupa ce au mai venit si altii s-au mai calmat si ei si ne-am inteles bine, si-au facut treaba si am avut si conversatie cu ei.

Italienii cu care am mai vorbit despre mancarea italiana din oras, dar nu numai ei, au pus La Terrazza pe lista cu restaurante traditionale bune din Bucuresti, deci ceva mai sus decat mi s-a parut mie, la prima vizita. E cam departe de mine, de unde locuiesc si lucrez, dar mi-am propus sa mai trec pe la ei, ca sa ma lamuresc mai bine. (GB – decembrie 2017)