Da, chiar acolo, la parterul acela de bloc comunist, unde dupa Sexy Club a fost o vreme Hanul Veseliei, dar o veselie fara niciun haz, care nu se putea compara cu voiosia de dinainte, desigur. In iulie, un nene care mai are un restaurant in Norvegia, la Bispen, a deschis iarasi usile de la celebrul parter de bloc, de data aceasta cu o placuta pe care scrie “Restaurantul Bispen” deasupra.

In urma cu zecile de ani, cand treceai de pragul jinduitului stabiliment, intrai dintr-odata in alta lume. Asa si acum, daca esti obisnuit cu ambianta si cu eleganta restaurantelor din centrul si din nordul Bucurestiului si ajungi rar dincolo de Piata Unirii…

Pe mine m-a emotionat saltul acesta brusc inapoi in timp, cand eram cu 20, 30 de ani mai tanar. Am privit cu nostalgie, minute in sir, luxul vremurilor trecute, cand, imediat dupa Revolutie, sa ai pereti gri, tavan negru si mocheta cenusie pe jos era ceva ce putini isi permiteau. Sigur, cetateanul ajuns in Norvegia probabil ca nu la studii, nu a schimbat nimic din decorurile si ambainta vremurilor bune si senzuale de altadata, face parte din concept, fara indoiala. Cred ca si scena pentru muzica, chiar si instalatiile, tot de atunci sunt. Dar inca in putere, pentru ca din ele iesea o muzica infernala. Nu de la o formatie, ca nu era nimeni pe scena, ci de pe vreun casetofon. Insa volumul tot cam acolo reuseau sa-l aduca solidele echipamente.

Dar sa vorbim putin si despre mancare! Bispen e un restaurant cu specific norvegian, mi s-a spus, si asta nu doar pentru ca patronul a plecat demult in Norvegia cu niste treburi si a ramas acolo, ci si pentru ca au o supa norvegiana in meniu. Mai au paste, pizza si hamburgeri si alte cateva lucruri simple, fiindca norvegienii sunt fiinte austere, desigur. Eu am luat supa norvegiana, nici nu se putea altfel, cu somon si ceva fructe de mare. Bunicica, nimic de zis, mai ales la cat de foame imi era. Si crevetii cu usturoi si ardei foarte iuti au fost rezonabili, am mancat tot din farfurie. Doar painea complet arsa a ramas cum mi-au adus-o.

In rest, nimeni in restaurant. Ba nu, sa nu mint, patronul care face lucruri in Norvegia era afara, la o masa cu niste amici. Se veseleau, aratau foarte multumiti de ce li se intampla in viata.

Faza: ajung la restaurant, dau sa intru, trecand prin terasa. Norvegianul se ridica brusc si se asaza in fata mea:

– Spuneti!
– Ce sa spun?, raspund eu…
– Aaaa, pai spuneti!
– Ce doriti sa va spun?
– Pai cum, intri asa, in restaurantul meu, fara sa spui nimica…
– Se poate manca aici?
– Da, doriti sa mancati (a trecut din nou la persoana a doua)? Mergeti si va asezati la masa inauntru!

Si se intoarce la amicii lui…

Am intrat si am stat cuminte, sa nu li se para cumva, sau sa interpreteze vreunul ca ma uit urat la ei, Doamne fereste, ca sunt vreun smecher sau cine stie ce altecva ar mai deslusi ei de pe fata mea. Dar mi-a mai venit inima la loc atunci cand m-a luat in primire o chelnerita foarte inimoasa si placuta, care ma mai si stia de vreo 20 de ani, pe deasupra, pe cand eu imi cautam o casa si ea era agent imobiliar. Ce vremuri…

Nu mi-a luat multi bani domnul din Norvegia. Am platit, mi-am luat ramas bun de la chelnerita si am plecat. Am ajuns la masina, am blocat usile si am ramas putin sa-mi trag sufletul si sa ma gandesc la lume si la viata. Asta a fost tot… (GB – octombrie 2018)