Cand am facut Restocracy, acum un an si jumatate, ma gandeam ca voi scrie numai despre restaurantele bune – si de aici si numele care trimite la “aristocratie”. Si inainte mergeam aproape tot timpul numai la restaurantele bune, pentru ca am o meserie care ma obliga sa ma intalnesc cu tot felul de oameni importanti, si romani si straini, si cu ei te vezi in restaurantele mai sofisticate, pentru ca asa merg lucrurile pe lumea asta. Apoi, dupa ce am inceput sa le pun pe site, cu atat mai mult a trebuit sa o iau “de sus in jos”, incepand cu cele mai bune.
Nu e de mirare ca ajung rar in restaurantele de cartier, prin birturi si localuri pentru clientele pe care nu le vezi prea des in Herastrau sau prin Dorobantilor. Asa ca astazi mi-am propus sa merg si intr-un astfel de restaurant, ca prea m-am invatat cu occidentalul si cu mancarea sofisticata, si o revenire pe pamant da bine in public, ca sa nu mai spun ca si la suflet.
Cunosteam de multa vreme tripleta “Yesterday – Pui de Urs – Shorley”, in linie pe Economu Cezarescu, in Grozavesti. Primele doua si cu hotel, ultimul, Shorley, un restaurant foarte mare pentru nunti, cumetrii si alte evenimente.
M-am oprit la Pui de Urs, cel din mijloc, cum vii cu masina dinspre viaduct. Si acesta e un hotel, o cladire mare, cu vreo cinci niveluri. Nu stiu cand a fost facuta, probabil ca la putin timp dupa Revolutie, intr-un stil si cu un concept care nu se mai fac acum – oricum, nu in Bucuresti.
Totul arata provincial la Pui de Urs, e o calatorie inapoi nu doar in timp, ci si in spatiu, te simti intr-un orasel de departe cu toata atmosfera din jur, cu strazile desfundate, totul parand a fi fost construit in zona aceea la intamplare.
Pui de Urs e un restaurant deschis in permanenta; si noaptea, adica. Meniul e imens – probabil ca si o chestiune de mandrie pentru proprietarii si bucatarii locului. Si spre multumirea tipului de clientela care se vantura pe acolo, fara indoiala, care apreciaza asa ceva.
Eu am luat o fasole cu “ciolan dezosat”, cica. Nu a fost niciodata ciolan acela, erau doua sau trei felii de sunca artificiala si ieftina de la magazin. Insa le-am mancat cu pofta. Nu atat din cauza gustului, care nu era cine stie ce, si a nostalgiei care ma apucase dupa vremurile studentiei mele.
Serviciul obosit, apatic, cu niste personaje de pus in filmele romanesti de arta care castiga premii pe la festivallurile internationale. Clienti destui, si in grupuri, cu familii, copii, catel. Preturile mici, daca le masuram cu cele din restaurantele care arata altfel in Bucuresti.
Pui de Urs are locul si clientela lui in marele oras, care e atat de mare incat e loc pentru toti si pentru toate. Gard in gardul cu Politehnica, si acela un loc pestrit, atat de mare incat gasesti absolut orice in el, ii aduce destui clienti, fara indoiala. Oamenii pareau sa se simta bine la Pui de Urs, erau mai degajati si mai veseli decat agitatii si grabitii din nord, de pilda. Ma bucur pentru ei… (GB – august 2018)
Experiența pe acest site va fi îmbunătățită dacă acceptați folosirea de cookie-uri. Mai multe informatii
The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.
Cand am facut Restocracy, acum un an si jumatate, ma gandeam ca voi scrie numai despre restaurantele bune – si de aici si numele care trimite la “aristocratie”. Si inainte mergeam aproape tot timpul numai la restaurantele bune, pentru ca am o meserie care ma obliga sa ma intalnesc cu tot felul de oameni importanti, si romani si straini, si cu ei te vezi in restaurantele mai sofisticate, pentru ca asa merg lucrurile pe lumea asta. Apoi, dupa ce am inceput sa le pun pe site, cu atat mai mult a trebuit sa o iau “de sus in jos”, incepand cu cele mai bune.
